„Pentru mine succesul înseamnă să fiu eu”!

Urmează un interviu de excepție cu Andreea. Un interviu sincer până la uimire, un interviu erudit, o terapie, până la urmă… Un interviu pe care vă invit să-l savurați!

Ești psihoterapeut și, unul dintre cei mai de succes autori ai cărților de specialitate. Te-ai lansat cu cartea “Trăiește autentic! Descoperă secretul fericirii”. De unde vine curajul de a te confesa public?

Din perspectiva mea, a te confesa nu ar trebui să fie o dovadă de curaj, ci, o normalitate. Însă, în acest punct al umanității, unde ne aflam astăzi, încă nu este. Poate de aceea oamenii mă percep ca fiind curajoasă, pentru că, sub o formă sau alta, deseori mi-am rămas fidela mie, în sensul în care, am păstrat contactul cu părți autentice dinăuntrul meu, sănătoase, mi le-am îmbrățișat și, am ales să vorbesc despre cine sunt eu cu adevărat și despre trăirile mele emoționale. Cred că partea aceea din mine care a rămas conectata cu adevărul, a vrut că eu să mă exprim deschis și vulnerabil. Nu pot afirma că a fost o decizie neapărat gândită, ci mai degrabă simțită.

Consider că, a te arata lumii, de a cărei „gură” ne este frică, poate avea efect vindecător, dacă înțelegem că nu e rușinos să vorbim despre lucrurile prin care trecem și că, daca avem emoții, dacă plângem, nu înseamnă că suntem slabi, ci umani. Sunt atâtea tulburări mentale în zilele noastre, atâtea dureri emoționale și există atâta suferință, tocmai pentru că noi încercăm să reprimăm și să ascundem ceea ce se întâmplă în ființa noastră. Credem că, dacă nu privim durerea în ochi, ea nu există. Dar ea rămâne și se manifestă…

Când ai hotărât că vrei să devii „doctor de suflete”?

Visul meu din copilărie până în adolescență a fost ca, la maturitate, să devin medic. Aveam multe păpuși și instrumente medicale și exersam pe ele ceea ce credeam eu că voi face mai departe în viață. Însă, în clasa a VIII-a, profesoara mea de chimie m-a întrebat „Tu tot nu ai renunțat la ideea asta? Nu te pricepi la chimie, poate ar trebui să faci altceva în viață”. Asta m-a durut, am simțit că îmi taie aripile. Îmi plăcea chimia, dar e drept că nu o înțelegeam așa cum mi-aș fi dorit. În schimb, adoram anatomia, mă fascina și rețineam foarte ușor informațiile. Aveam un atlas vechi, cu coperți cărămizii și cartonate, pe care îl devoram pur și simplu. Chiar dacă atunci am renunțat la idee, voiam, în continuare, să salveze oameni. Într-o zi, după ce am făcut trecerea de la biblioteca de copii la cea de adulți, am descoperit pe rafturile celei din urmă, cărți de psihologie, dezvoltare personală și spiritualitate. Și atunci am știut ce o să mă fac când voi fi mare. Aveam 14 ani la vremea aceea, azi am 36.

Cu toții întâmpinăm, de-a lungul vieții, unii chiar de mici, diverse obstacole. Tu cum ai știut cum să le faci față? Te-a ajutat pregătirea în domeniu?

Eu cred că tot acea parte sănătoasă din mine m-a ajutat, am avut mereu convingerea aceasta că pot trece peste orice. Acum aș spune că am trecut prin ele mai degrabă decât peste ele. Pregătirea din domeniu m-a ajutat să conștientizez anumite lucruri, însă nu m-a ferit de greșeli, sau, mai bine zis, de lecții și feedback-uri. Cred că, indiferent de studii, de cât citești și înveți, nu poți percepe mai departe de nivelul de conștiință la care te afli în fiecare moment al vieții. Dar, dincolo de asta, tot ceea ce înveți, citești, trăiești, te duce, inevitabil, către un nou nivel de conștiință, superior. Cu alte cuvinte, m-au ajutat credința, perseverenta, capacitatea de a extrage lucrul benefic din orice mi-a ieșit în cale și certitudinea că, în mine, ca în fiecare om de pe pământ, există acele resurse necesare pentru a depăși orice obstacol.

Piața, să spun așa, abundă în psihoterapeuți, psihologi clinicieni etc. Andreea, te rog să îmi răspunzi cu sinceritate, cum se poate face diferența între voi? De unde știu care este un psihoterapeut bun sau unul superficial?

Nu știu exact la ce te duci tu cu gândul atunci când spui „superficial”, dar e drept că sunt psihoterapeuți mai pregătiți și alții mai puțin pregătiți, mai experimentați sau mai puțin experimentați, dar și că procesul psihoterapeutic se bazează pe rezonanță. De aceea, poate pentru tine eu sunt un psihoterapeut potrivit și pentru altcineva nu, dar asta nu mă face un psihoterapeut superficial nici rău, nepregătit sau fără experiență. Ceea ce face diferența cu adevărat este rata de drop-out, de renunțare. Dacă majoritatea celor care îți intră în cabinet rămân în proces, înseamnă că ai rata de drop-out scăzută și, prin urmare, ești un psihoterapeut performant. Studiile dovedesc faptul că, mai importantă ca orice, este relația terapeutică. În psihologia relațională se spune că ne naștem în relații, suntem răniți în relații și ne vindecam tot în relații, și bineînțeles că aceasta relație client-terapeut trebuie să fie una preponderent sănătoasă, care să stimuleze în client părțile sale adulte și responsabile. Asta se poate realiza doar prin prezenta terapeutului, blândețe, compasiune și căldură. Și, totuși, uneori nici asta nu e suficient, sunt situații în care, pur și simplu, nu reușim să depășim unele crize terapeutice.

Cred că fiecare terapeut este unic, știu că sună ca un clișeu, dar este o realitate. Personal, consider că mi-am antrenat această capacitate de a fi cu totul acolo pentru omul din fața mea, oferindu-i spațiul de vindecare prin empatie, compasiune și vulnerabilitate. Greșesc și eu, ca oricine, însă, atunci când realizez, îmi recunosc greșeala și încerc să repar acolo unde se poate. Și mai cred că am o extraordinară intuiție, pentru care sunt profund recunoscătoare. Asta ajută.

La tine în cabinet există canapea?

Întrebarea aceasta îmi provoacă multe emoții, parcă are în ea atâta candoare și curiozitate, încât, de abia acum realizez că da, există o canapea la mine în cabinet, pe care am luat-o ca atare și am uitat să mai privesc către ea prin ochii recunoștinței. Este simplă, într-o nuanță nude, dar colorată în emoții. Poartă pe ea urmele unor povești uimitoare, multe extrem de dureroase, dar și povești de ameliorare, eliberare, liniște și bucurie. Este o canapea încărcată de energie. Acum, că am devenit conștientă de asta, o voi privi cu mai mult respect, la fel cum îi privesc pe oamenii care se așază pe ea și își deschid sufletul.

Cum se trăiește, din punct de vedere pecuniar, din această profesie?

Depinde de terapeut, sunt convinsă că de la doi psihologi poți auzi lucruri total diferite. Aici își spun cuvântul experiență, reușitele din cabinet, rata de drop-out, relația terapeutului cu abundența – pentru că, uneori, convingerile limitative ne blochează pe planul acesta material și, oricât de valoroși am fi, nu avem acest flux material. Și, bineînțeles, este nevoie să recunoaștem faptul că, și în meseria aceasta, ca multe altele, cântărește și notorietatea. Personal, duc o viață mulțumitoare, trăiesc bine din meseria mea, am visat să ajung în punctul acesta, în care să fiu independentă, să am propriul cabinet, un program flexibil, să îmi permit să îmi iau zile libere atunci când simt nevoia, să călătoresc, să îmi păstrez weekend-urile libere pentru relaxare, să scriu și să ajung la masele de oameni, făcând ceea ce îmi place.

Eu am lucrat încă din liceu, în vacanțe, apoi am continuat pe timpul facultății, chiar dacă nu în domeniul acesta, iar pentru a ajunge aici azi și pentru a-mi putea folosi vocea în scopuri nobile, pentru a fi auzită fără să depun efort în sensul acesta, pentru a fi luată în serios, am investit enorm de mult în masterate, formări, dezvoltare personală, cursuri și psihoterapie individuală. Nu am făcut un calcul exact, însă cu siguranță sunt zeci de mii de euro investiți în psihologie, fără regrete. Întotdeauna, pentru mine, prioritare au fost educația, formarea profesională și starea mea de bine, nu neapărat în ordinea aceasta.

De unde îți iei energia? Cum te debarasezi de energia negativă a clienților tăi?

Nu aș spune că au o energie negativă clienții mei, ci, multe emoții apăsătoare care sunt ușor de preluat dacă nu ai lucrat tu, ca psihoterapeut, cu tine însuți. Deși am dezvoltat această capacitate de a fi empatică fără a prelua ceea ce vine către mine, fiind interconectați, în mod firesc intru în câmpul emoțional al oamenilor de pe canapeaua mea, iar la nivelul energetic, încărcătură există și se simte. Nu e neapărat conștient acest lucru, însă, uneori, am o stare de epuizare și realizez că mi-am atins limita. Eu sunt total prezentă cu fiecare client, am toate simțurile angrenate acolo, în ședință e nevoie să conțin durerea fiecăruia și aud zilnic lucruri crunte cărora trebuie să le fac față, învățându-i și pe ei, în același timp, să facă față durerii care iese. Și când simt că e prea mult și încep să mă disociez în terapie – adică observ că îmi vine să fug de acolo emoțional, să mă desprind de corp și de trăire, îmi iau pauză. Uneori intru în starea de cocon, mă retrag că să mă reconectez cu mine, să mă îngrijesc, să îmi acord timp.

Ce fac, mai exact? Merg la masaj Ayurvedic pentru curățare energetică și reconectare cu corpul, uneori fac Yoga, apelez la diverse exerciții de liberare emoțională, mă plimb prin parc ancorată cu toate simțurile (chiar am scris în noua mea carte „Amintește-ți cine ești cu adevărat, dincolo de rănile trecutului”, despre prima plimbare prin parc, de după lockdown, descriind intensitatea momentului). Și, cel mai important lucru pe care îl fac este hiking-ul, urc adesea pe munți. Ador să fac asta. Daca aș putea, aș escalada în fiecare weekend cel puțin un vârf, pentru că, pe cât de greu mi se pare câteodată, pe atât de divin este ceea ce se întâmplă în corpul meu, în timpul și încă o săptămână, după experiență. Pe munte nu ai altă variantă decât să fii prezent în moment, trebuie să fii atent la orice pas, să îți reglezi respirația, să te bucuri de fluturi, de flori, melci, de pasări, ciuperci colorate, de vânt, uneori de stropii de ploaie, de oamenii care sunt cu tine și de conversații. Și, atunci, în locurile acelea atât de puțin umblate, îți dai seama cât ești de mic, dar și cât ești de mare. Și că este atât de simplu să fii fericit.

Este adevărat că orice terapeut are la rândul său probleme de sănătate mintală? Și, că de fapt, din acest motiv își aleg această profesie?

Aș spune că fiecare psihoterapeut, ca fiecare om de pe planeta aceasta, vine cu unele traume din trecut. O traumă de iubire, de relație sau, poate, de identitate. Orice psihoterapeut are în spate nevoi care nu i-au fost împlinite, care au condus la senzații și emoții ce pot avea, la rândul lor, manifestări ca depresie și anxietate.

Bazându-mă pe tot ceea ce am învățat și observat de-a lungul timpului, cred că mulți dintre noi am ales această meserie dintr-o iluzie. Aceea a salvatorului. La nivel inconștient, noi visam să ne salvam părinții pentru ca ei să ne împlinească nevoile, să ne vadă, să ne audă să ne fie aproape. Și proiectam asta pe toată lumea mai apoi, ajunși la maturitate. Vrem să îi salvam pe toți, uneori gratis. Pare altruist, însă asta spune ceva despre durerea noastră. Cred că ești un terapeut bun, apropos de întrebarea ta de dinainte, când nu mai încerci să salvezi, ci stimulezi în oameni acele resurse prin care ei se pot salva singuri, dacă vor, atunci când vor, respectându-le ritmul.

Cu ce provocări te-ai confruntat până acum?

Ca psihoterapeut am avut câteva experiențe pe care eu nu le-am putut încadra niciunde în mintea mea, așa că am ales să cred că, uneori, se întâmpla pur și simplu evenimente cărora nu le pot da un sens și e nevoie să învăț să trăiesc cu asta. Suntem atât de diferiți și răniți, încât, cred că este imposibil să nu ne apăsam rănile unii altora. Pentru mine, cea mai mare provocare este aceea de a îmi vindeca eu părțile rănite care ies, pe rând, la suprafață, că să nu intru în dinamica victimă – agresor cu clientul. Totuși, recunosc că se întâmplă. Atunci provocarea este aceea de a depăși criza care apare. Orice relație întâmpină crize, în urma cărora relațiile se pot rupe sau pot crește.

În viața personală am avut multe provocări, am vorbit despre ele în cărțile mele. Cea mai grea etapă a vieții mele a fost cea în care m-am aflat în depresie și anxietate. Anxietatea încă reprezintă o provocare pentru mine, nu se mai activează sub forma ipohondriei în ultima vreme, poate pentru că, undeva, în inconștient, am înțeles că merit să trăiesc, să fiu sănătoasă și să mă bucur. Cumva, cred că am făcut pace cu viața. Dar această anxietate mă mai vizitează uneori, ca un musafir nepoftit, atunci când am multe de făcut, când am noi conștientizări legate de trecut, când se mai da un strat de pe sinele meu autentic și realizez că, poate, lucrurile puteau fi altfel, cu mai puțină suferință, cu mai puțină respingere, umilință, abandon și nedreptate. Provocarea este, zilnic, aceea de a accepta trecutul, de a mă opri din a proiecta viitorul și de a lua viața așa cum vine, folosindu-mi toate resursele pe care le-am descoperit în interiorul meu, pentru a face să îmi fie bine și a le facilita binele și celorlalți, astfel.

Cât de departe dorești să ajungi că terapeut? Adică, cum se măsoară asta?

Răspunsul care îmi vine în minte în mod automat, este „nu am idee”. Noi, cei din domeniul psihologiei, știm că ceea ce vine automat în minte, este răspunsul potrivit. Ceea ce știu cu certitudine este că, acum, motivația mea ca psiholog este total diferită față de începuturi. Nu mai simt nevoia să demonstrez că mă pricep, nu îmi mai doresc să fiu văzută și nici nu mai tânjesc după atenție sau validare. Sunt convinsă că, în interiorul meu, încă mai port amprenta lui „nu sunt suficient de bună”, însă, acum, mai mult ca niciodată, simt că ceea ce fac are un rost. Am văzut impactul, cu peste 250 000 de cărți vândute, cu oameni care s-au privit pe ei înșiși, prin cărțile mele, cu mai multă compasiune și blândețe. Am văzut puterea lui a fi autentic, și acest efect de domino, urmare a faptului că, oricât de greu mi s-a părut, am rămas eu. Iar asta a venit și cu multe costuri- oameni care au plecat, respingere, umilință. Dar am înțeles că am o misiune, un talent și o responsabilitate. Am fost înzestrată cu această capacitate de a acumula în mod natural informații prețioase, de a le trece printr-un filtru și a le da mai departe sub acea formă ușor de înțeles. Eu nu am inventat nimic, tot ceea ce spun sau transmit mai departe vine de la o conștiință colectivă, universală, dintr-un câmp informațional, care există peste tot în jurul nostru. Eu respect acest câmp, mă mențin conectată cu el și primesc ceea ce e nevoie, mai pun puțin de la mine și facilitez un spațiu pentru vindecarea altora.

Nu știu cât de departe aș vrea să ajung, nu îmi pot reprezenta mental acest departe, însă, vreau să fiu eu și să călătoresc în acea direcție în care mă duce viața, făcând aceste lucruri pe care le iubesc și pe care mi-am dorit să le fac toată viață: psihologia și scrisul. Îmi amintesc de profesorul care mi-a schimbat viață, „Profu’ de română” care m-a meditat în clasa a XII-a. Mă încuraja atât de mult, încât, îmi era greu să cred că despre mine vorbește, nu înțelegeam ce vede în mine, pentru ca eu nu mă priveam prin ochii aceia ai aprecierii si blândeții. Intr-o zi mi-a spus: „Tu, cu psihologia ta și cu felul în care scrii, o să ajungi departe! Foarte departe.” În 2019, când am lansat primele cărți, l-am vizitat. Nu își mai aducea aminte ce mi-a spus cu ani în urmă și în niciun caz nu cred că a bănuit care i-a fost impactul. După ce a citit, m-a sunat să îmi spună că felul în care eu am descris Bărăganul în „Ziua în care m-am iubit cu adevărat”, arată un mare talent literar și îl duce cu gândul la George Călinescu. Am plâns. Dacă nu m-ar fi încurajat cu 18 ani in urmă, poate nu mi-aș fi urmat cu atâta încăpățânare visul. Vreau ca ceea ce acest om mi-a oferit mie – încrederea, bunătatea, naturalețea, să dau mai departe. Poate că asta înseamnă „ să ajungi departe”.

Cine este autorul tău preferat?

Nu am un autor preferat, am cărți preferate. Nu sunt genul care să recitească, pentru că am senzația că sunt atât de multe cărți în lumea aceasta, încât, aș face alteia o nedreptate, însă, recunosc că am o preferată. Este vorba despre „Heidi, fetița munților” scrisă de Johanna Spyri. Am recitit-o de 7 ori din copilărie până acum. Este o carte veche, încărcată energetic. Uneori am senzația că mi-o cere sufletul. Pentru mine, acționează cumva ca o poveste terapeutică. Simt că vindecă ceea ce eu nu pot atinge, vedea, percepe. Este uimitor impactul pe care o carte îl poate avea asupra unui om. Pornind de la o carte, cineva poate lua decizia de a-și transforma viața. Sunt profund recunoscătoare tuturor scriitorilor care există și au existat vreodată. Cred că, prinși fiind în vâltoarea vieții, ne-am pierdut abilitatea de a mulțumi pentru tot ceea ce există și ne sta la dispoziție.

Ce urmează până la finalul anului? Ce planuri ai?

Am câteva proiecte începute, lucrez la ele și le voi face publice când vor fi gata. Nu spun mai multe, deoarece, în procesul acesta de a construi ceva, simt că am nevoie doar de energia mea și a celor implicați, până când se finisează totul. Așa funcționez eu, retrasă.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Azi am o definiție atât de diferita a succesului, față de perioada adolescenței, față de orice altă perioadă din viața mea. Acum, pentru mine succesul înseamnă să fiu eu. Să mă descopăr pe zi ce trece. Să vindec părți din mine, mici și rănite. Să mă bucur de cele vindecate. Să mă observ. Să îmi recunosc punctele vulnerabile, să le accept, să îmi asum când greșesc, să pun limite, să mă bucur de lucrurile simple, să inspir un adolescent, un tânăr la facultate, un adult, un om în etate. Să mă iubesc pe mine. Să învăț, în fiecare zi, să am încredere în oameni. Și să-i iubesc așa cum sunt. Pentru că niciun om nu e rău, ci, fiecare e proiectat să supraviețuiască.

O ultimă întrebare. Este vreun om cu adevărat sănătos mintal?

Eu personal nu aș delimita sănătatea mintală de cea emoțională. Cred că mintea, corpul, emoțiile, spiritul, sunt interconectate, nu se exclud una pe alta și că, în fiecare om există atât părți sănătoase, cât și părți rănite. Aș întoarce această întrebare înapoi la traumă și aș spune că, dacă cineva suferă de tulburări, dacă apare patologia, asta se întâmplă pentru că nu i s-a oferit mediul necesar de a se dezvolta corespunzător, de a-și păstra intacte părțile sănătoase ale sinelui. Când o ființă umană primește iubirea pe care o merită, așa cum are nevoie să o simtă, nu ajunge la tulburări mintale și nici la boli fiziologice atât de grave. Dar noi atât am știut să facem, până în punctul acesta, ca umanitate. Este important să privim lucrurile cu onestitate și să acceptăm că suntem în punctul acesta, ca o consecință a tuturor traumelor transmise generațional, atât genetic, cât și prin comportamente și mediu. Iar de aici, e de datoria noastră să construim o lume mai bună. Transformarea se întâmplă doar prin acceptare.