Caută În website

news

Viaţa profesională a medicului Ioana Tuhar poate fi un scenariu de film

Ioana Tuhar este medic primar în Chirurgie Plastică şi Microchirurgie Reconstructivă. După trei ani de rezidenţiat în Israel, la unul dintre cele mai renumite spitale din lume, “Hadassah Medical Center”, a revenit în ţară şi operează la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar “Carol Davila”, dar și în cadrul clinicii “ZETTA”, cât și în cabinetul propriu.

De ce v-ați ales această profesie și de ce tocmai această specialitate?
Cred că am fost un pic împinsă de familie şi de mentalitatea vremurilor să aleg meseria de doctor. Îmi doream mai mult să fiu jurnalist sau să urmez psihologia. Ironia sorții! Acum, aproape zilnic practic un fel de psihologie. Pacienții îmi spun frecvent: ”vorbiți ca psihologul meu”. Cât despre specialitatea pe care o am este o altă poveste. În facultate mi-am dorit să devin ortoped pediatru și așa am și început stagiatura. Însă unul dintre mentorii mei, doctorul Alexandru Ulici,  mi-a explicat clar că nu mi se potrivește această specialitate și m-a dat pe mâna domnului profesor Dan Enescu, care la vremea respectivă, în anii 2000-2001, reușise să înființeze prima secție de arsuri pediatrice din România.
Au fost ani grei. Am fost o echipă mică, de cinci oameni, care s-a luptat cu tot ce înseamnă arsuri la copii. Aveam minimum 25 de prezentări pe gardă. Nu știu dacă mi-a placut, căci cinci ani am avut coșmaruri, chiar și după ce am plecat de la Spitalul “Grigore Alexandrescu”. Munceam cu toții 18 ore pe zi. Cred că mult mai târziu am înțeles importanța gesturilor noastre medicale și faptul că aceasta a fost etapa cea mai importantă, nu numai a formării noastre profesionale, ci și a ceea ce am realizat cu toții în acea perioadă: să salvăm niște copii nevinovați.
Apoi, mi s-a oferit oportunitatea extraordinară să fac trei ani de rezidențiat în Israel, la unul dintre cele mai renumite spitale din lume, “Hadassah Medical
Center”. Din nou, domnul profesor Enescu m-a sprijinit, spunându-mi că o asemenea ocazie nu trebuie ratată. 
Mult timp nu mi-am dat seama ce mi se întâmplă. Am schimbat o lume a arsurilor la copii cu una a pacienților răniți în atentate, războaie de gherilă crunte, atât adulți, cât și copii. Căci unde poți încadra un adolescent de 18 ani care îți vine în camera de gardă ciuruit de gloanțe?

Am muncit și mai mult decât în București. Simțeam că trebuie să văd și să iau parte la orice se întâmplă în acel spital. Viața în afara spitalului mi se părea o pierdere de timp.
Când m-am întors acasă, eram un alt om. Și îmi doream foarte mult o schimbare. Am găsit-o, mutându-mă de la Spitalul de Urgență pentru copii “Grigore Alexandrescu” la Spitalul Universitar de Urgență Militar “Carol Davila”, în 2008.
Ca să iau această decizie, tot domnul profesor Enescu m-a ajutat. Căutam un moment în care să-mi fac curaj să-i spun că vreau să plec din clinica dumnealui, iar când am deschis subiectul, s-a uitat la mine și m-a întrebat: “Vrei să pleci, “pisoi”?”. Așa ne spunea dumnealui tuturor celor pe care îi simțea apropiați. Am răspuns că da, iar dânsul a continuat: “Era timpul… Cu ce te pot ajuta?”Fac o paranteză și vreau să spun că am avut mentori extraordinari. Bănuiesc că orice chirurg plastician român de succes a trecut prin “mâna” domnului profesorul Lascăr, cu care eu am dat numeroase examene și doctoratul.

Așadar, de la venirea la Spitalul Militar, cariera mea – din nou ironia sorții – s-a încadrat între arsuri la adulți și, desigur, orice altă patologie a adulților. Dar îmi place.
Între timp, am început activitatea în domeniul privat, în chirurgia estetică. Am cabinetul propriu în zona Dorobanți, în cadrul clinicii “Zetta”, unde îmi desfășor activitatea operatorie. Sunt mândră că am ajuns unde sunt prin forțe proprii, fără niciun fel de “publicitate”. Am preferat promovarea de la pacient la pacient.

Participați des la congrese în țară și în străinătate. Care sunt relațiile cu colegii de breaslă, atunci când vă întâlniți la astfel de întruniri științifice?
Orice congres în țară mă incită profesional, poate mai mult ca cele din străinătate. Medicina noastră este aproape la același nivel cu cea din afară. Iar atunci când merg la întruniri științifice internaționale, unul din motivele pentru care o fac este ca să-mi confirm și să afirm nivelul nostru profesional. Cât despre colegii mei, sper că suntem colaboratori și prieteni. Sunt mulți colegi de-ai mei pe care i-aș putea solicita oricând aș avea o complicație și știu că ar veni să mă ajute, indiferent de moment. Și, bineînțeles, și eu aș face la fel pentru ei.

Ce înseamnă o zi de muncă pentru dvs.? Cât este de epuizantă?
Este greu de spus. Muncesc destul de mult, dar cu interes și cu dorința de a mă autodepăși. Mă împart între spital, clinică, cabinet, congrese. Epuizarea poate fi fizică sau psihică. La mine cred că se manifestă mai mult psihic. Îmi este teamă, în primul rând, că atunci când ajung acasă sunt prea “epuizată” ca să-i acord măcar răbdarea necesară copilului meu. Iar seara, înainte de culcare, mă întreb dacă am reușit să înțeleg și să acord suficient timp problemelor fiecărui pacient pe care l-am consultat sau operat în acea zi.

Cum vă relaxați? Ce pasiuni aveți?
Relaxare înseamnă să stau cu copilul meu, doar că nu am timp pe cât aș vrea. Sunt o mare iubitoare a artei românești, preferații mei fiind pictorii Constantin Piliuță și Alin Gheorghiu, dar și sculptorul Marcel Guguianu. Guguianu vedea perfecțiunea în femeie, fără să o corecteze în niciun fel, iar asta admir cel mai mult la opera lui. Pasiunea mea pentru artă încerc să o transmit acum lui Victor, băiețelul meu de patru ani, cu care am vizitat deja aproape toate muzeele din București. Si nu ne oprim aici. De asemenea, îmi place să călătoresc și, mai ales, îmi doresc să reușesc să citesc toate cărțile pe care le iau cu mine, deși e destul de greu.

Care este cea mai mare satisfacţie pe care aţi avut-o ca medic?
Încurajez pe oricine vrea să urmeze această specialitate. Categoric, nu este greu să-ți asumi asemenea specialitate, dar nici ușor să vezi zi de zi oameni mutilați. Nu știu dacă sunt satisfacții mari sau satisfacții mici făcând chirurgie plastică. 
De exemplu, pilotului Relu Mihail Ioana i-am redat “aripile” să zboare după un accident aviatic. Nu sunt aripile pe care și le-ar fi dorit, dar după două luni de spitalizare în secțiile de terapie intensivă, ortopedie și chirurgie plastică, am reușit să-i redăm acele “aripi” cu care să-și întrețină familia și să muncească tot în cadrul armatei. O bucurie imensă să-l vedem acum bine, sănătos. 
O altă bucurie a mea este să ajut și să las orice rezident, în spital sau în privat, să opereze cot la cot cu mine. Toți suntem egali. Dacă altii au făcut asta pentru noi, e o datorie morală să o facem și noi pentru ei, pentru cei din tânăra generație.

Din aceeași categorie